Analiză De ce 4.000 de români au protestat pentru oi și 60 pentru violență - ce îi scoate cu adevărat pe oameni în stradă

Aproape toată lumea are motive să fie nemulțumită — dar foarte puțini ajung în stradă. O analiză a 181 de studii publicate de-a lungul a aproape șase decenii arată că nemulțumirea personală este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru a explica participarea la proteste. Lectorul Alex Dincovici, de la SNSPA și Universitatea din București, explică pentru „Adevărul" ce îi mobilizează cu adevărat pe oameni: nu sărăcia sau șomajul, ci rețelele sociale, apartenența la organizații și o singură invitație venită de la o persoană cunoscută.

De ce nemulțumirea nu este suficientă pentru a ieși în stradă Foto: Constanța Ștefan

În ultima lună, protestele din România au adunat de la câteva zeci la câteva mii de participanți. De exemplu, la manifestația oierilor din 15 septembrie au fost estimate aproximativ 4.000 de persoane, în timp ce la protestul din 20 septembrie, organizat în Piața Victoriei împotriva violenței și extremismului, au participat în jur de 60 de oameni. Susținătorii lui Călin Georgescu s-au adunat și ei în Capitală: aproximativ 100 în fața DIICOT, pe 21 septembrie, și circa 300 în fața Tribunalului București, a doua zi. Dincolo de diferențele de participare, rămâne întrebarea: ce îi determină pe oameni să transforme o nemulțumire într-o acțiune de protest?

De ce nemulțumirea nu este suficientă pentru a ieși în stradă

„Nemulțumirea este o condiție necesară, dar nu este suficientă, și este distribuită mult prea larg ca să explice ceva. Aproape toată lumea are motive să fie nemulțumită, însă foarte puțini ajung în stradă. Din unele studii, vedem că veniturile mici, șomajul sau neîncrederea în guvern prezic slab participarea la mișcări sau la proteste. Mult mai clar o prezic interesul pentru politică, apartenența la organizații și relațiile cu oameni deja implicați”, explică Alex Dincovici.

Specialistul descrie mobilizarea ca pe un proces în care numărul persoanelor dispuse să participe scade treptat, de la cei care susțin o cauză până la cei care ajung efectiv la protest.

„Avem un soi de pâlnie care funcționează pentru a dilua numerele. Dintre simpatizanții unei cauze, doar o parte sunt chemați de cineva, o parte și mai mică sunt motivați, iar la final rămân doar cei care reușesc să depășească ultima barieră. Diferența o poate face uneori doar o invitație venită de la o persoană cunoscută. În general, oamenii nu protestează ca urmare a unui calcul rațional, cvasi-economic, ci ca membri ai unui grup care se așteaptă să fie și ei acolo. Sentimentul că poți schimba ceva contează, dar nu contează pentru mobilizare dacă lipsește o rețea”, subliniază el.

De ce unele categorii profesionale reușesc să se mobilizeze

Grevele profesorilor și protestele fermierilor sau ale transportatorilor arată cât de diferit se pot organiza categoriile profesionale. Unele dispun de sindicate, reprezentanți și mijloace prin care pot exercita presiune asupra autorităților, în timp ce altele întâmpină dificultăți chiar și atunci când membrii lor au nemulțumiri comune.

„Organizațiile oferă lucrurile care lipsesc individului. Și identitate colectivă, dar și liste de contacte sau bani, experiența unor mobilizări anterioare și capacități socio-tehnice importante. Greva profesorilor, de exemplu, cred că a fost posibilă pentru că există federații sindicale cu membri în fiecare școală”, atrage atenția Alex Dincovici. „Dar mai contează și ce infrastructură controlează un grup. Minerii și lucrătorii din transporturi au obținut în alte contexte geografice drepturi politice pentru că puteau opri fluxurile de energie. Fermierii și transportatorii au putut bloca vămi sau drumuri cu tractoare și camioane. Aceste grupuri au și o infrastructură materială a protestului, care produce și imagini în media și creează un blocaj real.”

În schimb, angajații care lucrează în domenii în care nu există organizații puternice sau relații profesionale apropiate pot întâmpina dificultăți în organizarea unor acțiuni comune.

„Casierele, lucrătorii din call-center sau cei care muncesc pe platforme au probleme similare, dar sunt dispersați și nu dețin nicio pârghie infrastructurală”, arată specialistul.

Cât de mult contează rețelele sociale

Facebook, WhatsApp și alte platforme online au schimbat modul în care oamenii află despre proteste și se organizează. Un apel la mobilizare poate ajunge rapid la un număr mare de persoane, fără să mai fie nevoie de structurile tradiționale ale sindicatelor sau ale altor organizații. Însă amploarea unei manifestații nu garantează și capacitatea participanților de a obține schimbări pe termen lung.

„Enorm ca viteză, poate mult mai puțin ca durată. Pare că folosirea platformelor digitale prezice participarea, iar televiziunea și presa scrisă nu o prezic. Rețelele sociale permit strângerea a sute de mii de oameni fără munca de organizare de dinainte, ceea ce le lasă mișcărilor foarte puțină capacitate de a negocia și de a rezista în timp”, explică Alex Dincovici.

Potrivit acestuia, nemulțumirile exprimate pe internet pot duce la manifestații atunci când apare un eveniment care provoacă o reacție puternică și există deja grupuri de oameni capabile să organizeze protestul.

De ce românii nemulțumiți aleg să nu protesteze

Lipsa timpului, dificultățile de organizare sau absența unor persoane cunoscute care să participe la manifestații pot reprezenta obstacole pentru cei care ar vrea să protesteze. În România, specialistul identifică și particularități legate de istoria societății civile și de modul în care oamenii au ales să reacționeze la problemele cu care se confruntă.

„Sunt multe bariere, și se adună. Pe lângă anumite disponibilități care țin de specificul biografic, la noi se adaugă o moștenire specifică, a societății civile post-comuniste, mult mai slabă decât în alte locuri, cu tradiție”, mărturisește acesta.

Alex Dincovici aduce în discuție și analiza economistului american Tyler Cowen, care descrie o societate în care oamenii preferă stabilitatea și evită schimbările care le-ar putea perturba viața. Specialistul precizează însă că această interpretare, formulată pentru Statele Unite și contestată de alți cercetători, trebuie privită diferit în cazul României: „La noi aș spune că nu e vorba atât de mulțumire, cât de resemnare, la care se adaugă o supapă uriașă. În termenii lui Hirschman, milioane de români au ales plecarea în locul vocii.”

Ce spune felul în care protestăm despre societatea românească

În România, manifestațiile de amploare apar adesea în urma unor evenimente care provoacă reacții puternice. Participarea la proteste nu este însă distribuită uniform între diferitele categorii sociale.

„În România, protestul rămâne episodic, declanșat de un șoc, și nu este nici acum o practică civică obișnuită. Datele internaționale se confirmă în mare și aici. Participă mai des tinerii, oamenii educați și cei de la oraș. Protestele anticorupție din 2017, după cum remarca Florin Poenaru, au fost, de exemplu, mai ales ale clasei de mijloc urbane, ceea ce le-a limitat rezonanța în restul țării”, explică specialistul.

În mediul rural, mobilizarea poate lua alte forme, fiind legată de apartenența la o categorie profesională sau de existența unor grupuri care reușesc să adune oameni în jurul unor probleme comune.

„Ruralul protestează mai rar, dar nu e pasiv. Mobilizările lui trec prin identitatea profesională și, în ultimii ani, tot mai mult prin rețele cu dimensiune politică, dar care știu să preia nemulțumiri reale”, continuă el.

Absența de la manifestații nu înseamnă, așadar, că oamenii sunt mulțumiți de situația în care se află. Nemulțumirea se poate manifesta și în alte moduri, fără ca persoanele respective să participe la un protest.

„Nemulțumirea care nu ajunge în stradă însă nu dispare. Se poate muta în rezistențe cotidiene, în vot, sau în emigrare. Dar în general, nemulțumirea individuală devine acțiune colectivă atunci când există cineva care o organizează, o infrastructură pe care se sprijină și un motiv moral comun”, conchide Alex Dincovici.